Părintele Cleopa Ilie - Prietenul sfinţilor şi duhovnic al românilor

Actele de identitate cu cip - Spunem NU actelor electronice !

Dr. Pavel Chirilă - Stilul de viaţă - factor de prevenire a bolilor

Conferinta Dr. Pavel Chirila - Craiova - 26 Noiembrie 2008

Dr. Pavel Chirilă - GARDASIL/SILGARD, UN VACCIN CONTROVERSAT

La biserica Sfânta Treime din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă pentru copii „Grigore Alexandrescu”, Asociaţia „Christiana”, Asociaţia „Pro Vita”, Asociaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni” şi Asociaţia „Rost” au organizat o conferinţă de presă cu privire la efectele controversate ale vaccinului „Silgard”

Mănastirea Bistriţa, România (documentar video)

ÎPS Teofan al Moldovei şi ÎPS Lazar Puhalo - Cuvânt de folos

Părintele Irineu de la mănastirea Prislop - Lumea merge spre o catastrofă

Istoricul Mânăstirii Brâncoveanu, Sâmbăta de sus (Romania) Documentar Video

Istoricul mânăstirii Brâncoveanu Înainte de a ne apleca asupra studiului propus, suntem datori să facem o scurtă prezentare a lăcaşului de cult cu o incursiune rapidă prin istoria locului, marcând etapele mai importante care au determinat evoluţia acestuia în timp. Viaţa monahală făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi pe baza informaţiilor din secolul al XVIII-lea, s-a dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări mănăstireşti ce au apărut în peisajul ecleziastic local, încă din primii ani ai pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri. Susţinute în permanenţă de boierimea locală, iar mai târziu de domnii Ţării Româneşti, aceste centre au avut o influenţă covârşitoare asupra întregii zone, dovedindu-se prin activitatea lor a fi importante puncte de legătură între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor. Spre deosebire de ctitoriile impunătoare din ţările româneşti vecine, unde viaţa monahală s-a bucurat de atenţia constantă a păturii înstărite a populaţiei, în Ţara Făgăraşului, cu excepţia Mânăstirii Voievodului Constantin Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, mânăstirile şi schiturile au fost ridicate din evlavia şi dărnicia călugărilor, preoţilor şi a credincioşilor de aici. De aceea majoritatea au fost aşezări modeste, localizate în apropierea satelor, cu o bisericuţă şi o casă ţărănească în jur, construite în general din lemn, arareori din piatră sau cărămidă, în care vieţuiau câţiva călugări, uneori şi călugăriţe bătrâne. În apropierea unor sate existau uneori câte două sau mai multe aşa-numite impropriu mânăstiri, în realitate fiind doar simple schituri. Fiind lipsite de domeniile considerabile, caracteristice în alte zone, ele au ocolit aproape în întregime interesul documentelor de dinaintea secolului al XVIII-lea, rămânând în conul de umbră creat de neimplicarea lor în segmentele social-economice ale vieţii provinciei . Amintite într-un mare număr de documente în sec. al XVIII-lea, ele apar în hotarele a 27 de sate, uneori chiar mai multe în cadrul aceleiaşi aşezări. Ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, stă adăpostită astăzi, ca şi odinioară, sub înaltele pridvoare de piatră ale Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se întrerupe parcă într-o uriaşă "poartă de trecere către fraţii de dincolo de munţi". Descifrând cu pasul străbunele poteci dacice, daco-romane şi apoi româneşti, pe unde înaintaşii noştri şi-au trecut turmele, durerile şi bucuriile câte vor fi fost, de o parte şi de alta a Carpaţilor, poate chiar prin această mare trecătoare vor fi venit meşterii pe care Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu i-a chemat să înalţe cunoscuta biserică din Făgăraş odată cu vestita ctitorie de la Sâmbăta de Sus, în vecinătatea palatului unde plănuise să se retragă cu întreaga familie. Tot pe aici au trecut călugării aducând cărţi tipărite în Ţara Românească, când românii din această parte a Carpaţilor erau forţaţi să-şi părăsească legea strămoşească. Din punct de vedere administrativ Mânăstirea Brâncoveanu este amplasată pe teritoriul comunelor Sâmbăta de Sus şi Drăguş din judeţul Braşov. Accesul rutier se face de pe DN1 E68 Braşov-Sibiu (Făgăraş spre Avrig 11Km) din comuna Voila, satul Sâmbăta de Jos, spre stânga pe DJ prin comuna Sâmbăta de Sus (15Km) sau din oraşul Victoria pe DF de la baza versantului nordic al Munţilor Făgăraş (10Km). Cu toate că dovezi indirecte, legate de persoana vornicului Ivaşcu, proprietar al moşiei din Sâmbăta de Sus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ne pot determina să afirmăm că mânăstirea ar fi mult mai veche decât se credea până acum, primele dovezi concrete le avem la începutul secolului al XVII-lea. Astfel avem menţionarea numelor unor călugări de aici în diferite acte disparate (în special din Urbariile Ţării Făgăraşului). Alte dovezi directe sunt datate în anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihaştri de aici. În jurul anului 1696, vechea biserică, construită probabil din lemn a fost refăcută în piatră şi cărămidă de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714), menţionat în scrieri drept cel mai vechi dintre ctitorii mânăstirii de la Sâmbăta de Sus. Întrucât vechea inscripţie din vremea lui Constantin Brâncoveanu a dispărut, nu se cunoaşte prea bine anul ctitoriei, ceea ce a dat naştere la mai multe supoziţii. În lipsa inscripţiei originale, data construcţiei mănăstirii poate fi dedusă de pe o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se specifică: Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209 (=1701). Este o dată certă, contemporană cu epoca în care s-a construit mânăstirea. La sfârşitul secolului al XVII-lea Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă — credinţa ortodoxă — urmărind-se de fapt, deznaţionalizarea românilor. Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă de la Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mănăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Deci, când s-a hotărât să reorganizeze mânăstirea de la Sâmbăta, Constantin Brâncoveanu s-a gândit şi la sprijinul pe care-l putea da, prin intermediul acestui locaş ortodox, luptei împotriva unirii cu Roma, realizată în acea vreme prin înşelăciune, cu scopul de a-i dezbina pe români şi a-i stăpâni mai uşor. Nu trebuie să uităm că domnul Ţării Româneşti — considerat la 1699 patronaşu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal — a fost unul din cei mai convinşi şi hotărâţi apărători ai unităţii de credinţă a românilor din Transilvania. La 5 iulie 1701, Brâncoveanu asigura pe braşoveni că, în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena, a fost anunţat că episcopul Atanasie nu are voie împărătească să facă silă oamenilor pentru a trece la unire. După aceea, voievodul martir, înfiinţează la mânăstire o şcoală de grămătici, un atelier de pictură în frescă şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti. La Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714 — când domnitorul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani — a avut loc la Constantinopol martiriul său împreună cu cel al celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi al ginerelui său, sfetnicul Ianache. La 21 iulie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe domnitorului martir, Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache. Sărbătorirea lor este înscrisă în calendarul ortodox sub denumirea de Sfinţii Martiri Brâncoveni şi se face în 16 august. Mânăstirea a avut din păcate aceeaşi soartă ca şi cea a ctitorului ei. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerii turcilor sub zidurile Vienei (1683) şi intrării Transilvaniei sub "protectoratul" Austriei (9 mai 1688), înceta în Transilvania pericolul reprezentat până atunci de conducerea calvină. Însă o nouă furtună urma să se abată cu furie asupra românilor ortodocşi: catolicizarea. Noua stăpânire catolică a Transilvaniei a început, imediat după preluarea puterii, încercările de atragere a populaţiei româneşti ortodoxe majoritare la catolicism. Schimbarea credinţei strămoşeşti a românilor ar fi condus uşor şi la pierderea identităţii lor naţionale. Între anii 1698-1701 s-a încercat catolicizarea întregii Biserici Ortodoxe Transilvănene prin uniatism. Românii din Transilvania erau la acea oră doar toleraţi în propria lor ţară. Nu li se recunoştea legal existenţa, nici ca neam nici ca naţiune. Pentru a-i atrage la unirea cu Roma, conducătorii catolici de atunci le-au făgăduit românilor ce urmau să se unească cu Roma drepturi egale cu ale populaţiei de religie catolică. Unii dintre preoţii şi credincioşii români, dorind să scape de sărăcie, şi făgăduindu-li-se totodată şi posibilitatea de a-şi păstra după unire cultul, calendarul, precum şi toate datinile lor neschimbate, au acceptat unirea cu Biserica Romei. În acest fel a apărut în Transilvania Biserica Greco-Catolică. Unul din cei mai de seamă stareţi ai mânăstirii, din secolul al XVIII-lea a fost egumenul Visarion, care a condus mânăstirea aproape 40 de ani, până la distrugerea ei în 1785. Apărător hotărât al Ortodoxiei împotriva tendinţelor de unire, la 1746 egumenul Visarion a alcătuit lucrarea teologico-apologetică intitulată Întrebări şi răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit şi s-au numit, adică uniia (=unirea) în Ţara Ardealului. În această lucrare, scrisă într-o formă populară, egumenul Visarion apără credinţa ortodoxă, prezentându-l pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu să-i mântuiască pe români de "legea eretică a Romei". Afirmaţiile uniţilor din discuţia lor cu ortodocşii sunt combătute cu multă pricepere, utilizându-se dovezi din cărţile de ritual şi din sinaxare. egumenul Visarion este considerat unul dintre cei mai învăţaţi preoţi din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării şi întăririi credinţei ortodoxe din Transilvania. În 1751—1752, protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraş l-a reclamat pe stareţul mănăstirii de la Sâmbăta, Visarion, la consistoriul unit de la Blaj. Egumenul Visarion era acuzat că fusese hirotonit în Ţara Românească, că se amesteca în afacerile preoţilor, că făcea rugăciuni de pomenire, boteza, spovedea şi înmormânta după ritul ortodox. Împreună cu el mai sunt acuzaţi încă 13 preoţi din Sâmbăta de Sus care făceau agitaţie împotriva unirii. În această atmosferă, vicarul episcopiei unite din Blaj, Petru Pavel Aaron, a făcut o vizită în regiunea Făgăraş şi a încercat să-i convingă atât pe localnici, cât şi pe preoţii şi călugării de la Sâmbăta de Sus despre adevărurile credinţei pe care o propovăduia. Aceştia însă — raporta vicarul Aaron la 19 aprilie 1749 — spre cea mai mare pagubă a sfintei religii unite, cutează a împărtăşi sfintele taine sacramentele tuturor de-a valma. Şi acestora (din Sâmbăta de Sus), ca şi făgărăşenilor, le-am dovedit adevărul, căruia nu au avut ce-i spune decât uzul, mai bine zis abuzul de până atunci şi obiecţia greşită că mitropolitul din Bucureşti ar fi avut odinioară jurisdicţie în această dioceză. Îmi cerură, conform canoanelor, recunoaşterea dreptului de a funcţiona. Le-am promis că le voi acorda după ce vor mărturisi adevărurile sfintei uniri, pe care li le-am făcut cunoscute. Dar ei, ca unii ce sunt supuşi principelui Brâncoveanu, fără prealabila lui înştiinţare, ne mai având ce-mi replica, au declarat că aceasta nu o pot face şi au plecat intimidaţi, îndoiţi şi, desigur, nu fără scrupule. Rămâne deci (stabilit) că aceste două localităţi specificate mai sus, fiind piatră de poticnire, scandal şi pericol suprem. pentru sacra religie unită nu numai în districtul Făgăraş, ci, prin faima lor, şi în locuri mai îndepărtate, înalta secţie catolică trebuie să îngrijească cu religiozitate şi de remedii externe. Cererea lui P.P. Aaron de a se folosi "remedii externe" pentru anihilarea "pericolului suprem" pe care-l constituia mânăstirea lui Brâncoveanu era prima dintr-o lungă serie care se va încheia peste câteva decenii prin distrugerea mănăstirii. Se recunoştea, totodată, rolul de puternic centru ortodox jucat de mânăstire. În vara anului 1761, generalul austriac Bukow a dispus desfiinţarea mănăstirilor, pe care le considera focare primejdioase de menţinere a conştiinţei ortodoxe în provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe ai cărei locuitori încercase să-i oblige — fără succes — să accepte unirea. Ordinul cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid şi piatră să fie demolate (monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur). În Făgăraş ordinul a fost executat de contele Nicolae Bethlen, căpitan suprem, în iunie 1761. Mânăstirea Sâmbăta de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761, foarte probabil la intervenţia familiei Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului Sâmbăta. Rămasă singura mânăstire ortodoxă din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei brâncoveneşti a crescut şi mai mult. După cum mărturisea episcopul unit Atanasie Rednic după vizita sa la mânăstire, la 24 ianuarie 1768, întreaga Ţara Oltului ascultă pe călugării din mânăstirea de aici. Văzând că mânăstirea a scăpat de distrugerea la care au fost condamnate celelalte lăcaşuri similare din Ţara Făgăraşului, ctitorii au luat măsuri pentru înfrumuseţarea ei. Nu ştim ce reparaţii s-au făcut, singura lucrare cunoscută fiind pictarea sfântului lăcaş, realizată de inimosul egumen Visarion cu ajutorul boierilor Brâncoveni, Nicolae şi Manolache, la 1766. Cunoaştem şi numele zugravilor: popa Ionaşcu şi Pană Mihai, care au pictat şi biserica din Avrig (judeţul Sibiu). Pictura era deosebit de frumoasă, împodobită cu mult aur. Ea impresiona încă la sfârşitul secolului trecut, deşi biserica era ruinată. Ceea ce a uşurat distrugerea mănăstirii a fost faptul că după 1772 (adică în perioada în care mânăstirea era ameninţată cu desfiinţarea) moşia Sâmbăta de Sus ieşise temporar din stăpânirea familiei Brâncoveanu (până în 1802) din pricina neachitării unei datorii care a dus la amanetarea moşiei pe seama negustorului Dumitru Marcu. Cel care a contribuit cel mai mult la distrugerea mănăstirii a fost episcopul unit Grigore Maior, care a făcut numeroase intervenţii pentru a-şi realiza dorinţa. El condamna cu asprime îndărătnicia călugărilor de la Sâmbăta, care nu numai că refuzau să-şi părăsească credinţa străbună, dar se străduiau să convingă şi pe ceilalţi locuitori să nu o facă. La 26 aprilie 1779, episcopul scria generalului Preiss despre modul cum mânăstirea întreţinea virusul schismatic, iar la 26 iulie revenea cu o nouă scrisoare în care îi comunica generalului că trebuie demolată mânăstirea de la Sâmbăta. În opinia sa, nedistrugerea mănăstirii ar fi scandalizat întreaga ţară a Oltului (se înţelege, pe uniţii din regiune). Printr-o prea înaltă resolutiune din 12 decembrie 1782, Curtea de la Viena dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi călugăriţe care duc numai viaţă contemplativă, fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii civile. Cu toate intervenţiile făcute de boierii Nicolae şi Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei, mânăstirea nu a putut fi salvată. Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785. Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica, având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile ei ruinate au început să crească arbori. În felul acesta s-a distrus un modest centru de cultură românească şi credinţă ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutaţi în sat şi călugării au trecut desigur munţii în Ţara Românească, unde credinţa strămoşilor nu era persecutată şi socotită de păcat şi crimă pentru mântuire. După demolarea clădirilor mănăstirii nu au lipsit încercările de refacere a sfântului lăcaş. În octombrie 1817, călugăriţa ortodoxă Maria Borşoş din Făgăraş a cerut voie împăratului de la Viena să reclădească cu mijloacele sale mânăstirea şi biserica, urmând ca după aceea să locuiască în mânăstire împreună cu alte 10 călugăriţe. Ţinând seama de „înalta resoluţiune” din 1782, Cancelaria Aulică transilvană a respins cererea de refacere a mănăstirii. La 15 noiembrie 1817 împăratul de la Viena a fost de acord cu propunerea Cancelariei, astfel încât mânăstirea a rămas mai departe în trista situaţie în care se afla de la 1785. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fosta mânăstire a fost vizitată de mitropolitul Andrei Şaguna, care constata că mânăstirea era pustiită ca de vreo 85, 90 de ani. Iată cum arăta mânăstirea parafrazând descrierea rămasă de la marele ierarh: Biserica are patru încăperi: 1. Pridvorul. 2. Tinda. 3. Naosul este împrejmuită de un brâu ornamental şi acoperită de o boltă ce se continuă cu turnul. Această boltă este un zid tare, prin care ploaia nu poate pătrunde în interior. Biserica este zugrăvită de jos până sus în vârful turnului, unde sunt opt ferestre. De acolo atârnă două sfori care dau mărturie că au existat policandre. Icoanele sfinţilor sunt zugrăvite frumos, cununile lor sunt poleite cu aur curat, care luminează biserica. Unele par a fi zugrăvite chiar acum. 4. Altarul, deşi zugrăvit frumos, are bolta surpată. Pe bolta bisericii, împrejurul turnului, au crescut trei brăzişori şi mai mulţi mesteceni. Împrejurul acestei mânăstiri au fost multe chilii. Înainte de 1889 mânăstirea a fost vizitată de fostul vicar mitropolitan Ilarion Puşcariu, un pasionat cercetător al trecutului Ţării Făgăraşului, care găsea aşezământul ascuns de pădurea de pe câmpul din Lunca Oltului. Biserica mănăstirii, precum se prezintă, este conservată mai întreagă şi numai la intrare şi la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. […] Pridvorul şi tinda sînt de tot mici. Partea din mijloc şi cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. În altar se vede bine locul de proscomidie, unde sînt numele ctitorilor de pomenit. Înlăuntru şi în afară, (biserica) este zugrăvită frumos de sus până jos. În altar sunt arhanghelii zugrăviţi în mărime naturală în culori vii, desen regulat şi cu aureole în aur strălucitor atât de gros încât se poate rade de pe părete. Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporţionat şi de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălţimea cupolei din fundament şi până sus asemenea; lăţimea e de 6 metri. Ilarion Puşcariu descrie mai departe un canal adânc de circa 30 cm şi lat de circa 20 cm, ziduit în jur împrejur, pe dinlăuntrul zidului, care va fi folosit, probabil, pentru a ascunde odoarele bisericeşti în timpul prădărilor. Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă şi arbori mici face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă şi astăzi gropile unde au fost aşezate chiliile călugărilor şi unele morminte. Spre sfârşitul secolului trecut, clădirea ruinată a bisericii a fost descrisă din nou de protonotarul Ioan Turcu, care spunea: sus, la munte, în o prea frumoasă poeană din pădurea domeniului, în locul numit "La mânăstire", se află ruinele unei vechi biserici române, astfel însă că păreţii bisericei de odinioară şi chipurile sînte în fresco de pe acei păreţi şi azi sînt încă în mare parte foarte bine conservate. Coperişul este cu totul dărâmat şi sus, pe ruinele zidurilor, sînt crescuţi arbori şi tufari mari. Pe păreţii interni ai zidurilor, clădiţi foarte solid şi în parte încă bine conservaţi, sînt scrise cu litere cirile (=chirilice), în limba română, multe citate din sînta scriptură. Îndată după prima intrare, se vede scris de-asupra uşei ce urmează numărul anului 1767, ce se vede a fi anul în care s-a finit zugrăvirea acestei bisericuţe, deoarece şi în altar, în partea dinaintea păretelui dela proscomidie, se vede scrisă cu cirile următoarea inscripţiă: «Erei Ionaşcu, Pană Mihaiu, - zugrav»; mai departe este şters numele ..., apoi urmează "văleatul 1766". Citind pomelnicul ctitorilor de la proscomidie, Ioan Turcu arăta mai departe numele ctitorilor (aceiaşi ca în textul lui Şaguna) şi afirma că biserica se va fi construit pe la 1697, de când datează şi biserica lui Brâncoveanu din Făgăraş. În jurul bisericii se afla la data când a fost vizitată de Ioan Turcu o poiană frumoasă, precum şi o casă de locuit pentru servitorii domeniului. Împrejurul bisericuţei se văd şi câteva morminte ale călugărilor de odinioară. Pe pereţii bisericii ruinate, numeroşi vizitatori îşi zgâriaseră numele (după un obicei sălbatic). Ţinând seama că cel mai vechi an însemnat pe perete era 1812, Turcu considera că biserica a fost părăsită înainte de acest an, fiind, cum se zice, atacată şi dărâmată de oameni răi. Pe la începutul secolului XX, ruinele bisericii au fost vizitate de marele istoric Nicolae Iorga, care nota: un turn fără vârf se fărâmă deasupra unei clădiri cu pridvor şi tindă, încinsă de linii zimţuite. Copaci subţirateci cresc pe zidul măcinat şi-i acopăr cu pietate goliciunea părăsită. Casele din jurul bisericii erau cu totul sfurîmate. Unirea Transilvaniei cu Ţara prin voinţa unanimă a poporului român avea să schimbe situaţia mănăstirii, după lungi ani de aşteptare. După dărâmarea mănăstirii, palatul brâncovenesc din Sâmbăta de Sus, aflat la 10 km depărtare de mânăstire, a fost locuit vremelnic de urmaşi ai familiei Brâncoveanu. Aceştia au stăpânit domeniul până la reforma agrară din anul 1922, când Ministerul Domeniilor a predat Mitropoliei din Sibiu domeniul brâncovenesc împreună cu ruinele şi toată incinta mânăstirească de la Sâmbăta de Sus (o suprafaţă totală de 114 iugăre). În decursul celor 140 de ani de părăsire în ruine de la data distrugerii, se cunosc mai multe încercări de restaurare a mânăstirii. Cinstea de a deveni al doilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus i-a revenit Mitropolitului Dr. Nicolae Bălan, al cărui ţel era reorganizarea monahismului în Transilvania. Lucrările de refacere a bisericii au început în vara anului 1926, când s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau si s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. În cuvântarea ţinută cu acest prilej, după ce a făcut un scurt istoric al mănăstirii, mitropolitul Nicolae explica de ce întârziase sfinţirea: vroia să clădească o casă mare pentru călugări, tiparniţă şi casă de adăpost pentru preoţii bătrâni. Întrucât împrejurările nu au permis realizarea acestui plan mai vast, mitropolitul Nicolae a săvârşit sfinţirea, mulţumindu-se cu ce se realizase până atunci. Mitropolitul Nicolae Bălan a păstrat în interiorul bisericii pictura veche. Arhitectura bisericii mânăstirii se încadrează întru totul în stilul brâncovenesc, stil apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea în Ţara Românească. Pe peretele vestic al pronaosului se află tabloul votiv al ctitorilor Brâncoveni. Pronaosul bisericii a servit şi de necropolă pentru cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, mitropolitul Nicolae Bălan. Mai jos de biserică, la circa 50 m, a reconstruit şi vechea clopotniţă a mânăstirii în forma iniţială, unde până în anul 1997 (când au fost mutate în turla noii incinte) au fost adăpostite cele cinci clopote foarte bine armonizate, a căror greutate depăşeşte 2000Kg. În anii 1962-1963 s-au făcut lucrări de renovare şi consolidare a mânăstirii. Au fost înlocuite în întregime acoperişurile de şindrilă la biserică, clopotniţă, fântână şi altarul din pădure. În anii 1976-1977 s-a împrejmuit terenul aflat în proprietatea mânăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a încheiat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar sculptat în motive brâncoveneşti, iar în interior decorat cu picturi neobizantine. Fântâna Izvorul Tămăduirii, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mânăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende, a fost restaurată mai întâi de Mitropolitul Nicolae Bălan, iar mai recent s-a construit în jurul ei un baldachin sculptat în lemn de stejar. Tot ca o lucrare de înnoire a Mânăstirii Brâncoveanu se înscrie şi renovarea şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbele religioase în aer liber. Pentru a reda mai fidel atmosfera epocii reproducem aici scrisoarea unei personalităţi care a vizitat mânăstirea în calitate de pelerin, scrisoare pe care am descoperit-o în arhiva personală a Mitropolitului Nicolae Bălan din Sibiu: Sâmbăta de Sus 1953.VIII.27 Astăzi, miercuri 26.VIII. am ajuns la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. De la Sibiu am călătorit în tovărăşia I.P.S. Mitropolit într-un Packard elegant care ne-a adus într-o oră şi jumătate. Pe drum, am discutat lucruri interesante. I.P. S.S. e un povestitor minunat; are şi ce să povestească. Viaţa Sa s-a împletit cu cei 30 de ani de viaţă politică a Ţării şi a Bisericii, a fost colaborator loial al lui Ionel Brătianu şi prieten apropiat al lui Al. Constantinescu. Lângă dânsul timpul s-a scurs pe nesimţite. Ajuns în vatra Mănăstirii, ochiul nu ştie unde să se oprească; e atât de măreţ, de grandios tabloul ce se deschide ochilor. Dacă n-aş avea atâtea de făcut acasă, nu m-aş mai clinti de aici, luni şi ani. La intrare, întâlneşti o pădure tânără de brad, şi fag, şi în mijlocul ei o Bisericuţă mică, ca o bijuterie bizantină, împodobită cu decoraţiuni ce amintesc de ctitoriile domneşti din veacul XVII-lea şi cu o clopotniţă sprijinită pe ziduri frumos încheiate. E Mănăstirea,— vechea ctitorie a lui Brâncoveanu — . Când se termină pădurea, se deschide o grădină de pomi fructiferi, cu alei bine trasate înzestrate cu bănci artistic făcute. Un pârâiaş zgomotos face hotarul ei cu curtea. Aici, într-o parte se ridică o clădire prevăzută cu cerdacuri unde e locuinţa I.P.S.S. şi gospodăria Sa personală. Aici se pregăteşte şi hrana pentru cei 20 de călugări ce servesc Mânăstirea. În cealaltă parte e o altă clădire mult mai mare, unde e locuinţa personalului monahal. Ca nicăieri însă, acest personal e format din oameni luminaţi, care au învăţat seminarul şi Teologia şi care sunt selecţionaţi de I.P.S. În partea din fund a curţii, ochiul se pierde în contemplarea munţilor, care aruncă în cascadă, un părău cu ape limpezi, care alimentează două lacuri mari, care ispitesc pe vizitatori şi-i îmbie să facă baie, în zilele călduroase. Aici se adună vizitatori cari fugind de zgomotul oraşului, caută linişte şi odihnă şi o găsesc din plin. M-am aşezat pe o bancă făcută din pietre mari şi aşezate cu măiestrie. Am savurat un amurg de seară, briza liniştitoare, ce coborî pe valea apei ce vine de la poalele Negoiului. Aici sufletul se pierde în meditaţii, care te apropii tot mai mult de Dumnezeu, căci sunt atâtea argumente ce vorbesc sufletului despre măreţia naturii, şi care nu-şi găsesc explicarea decât în înţelepciunea şi bunătatea Lui. Numai El a putut inspira pe Brâncoveanu să-şi aşeze aici un cuib de odihnă şi tot numai El, a îndrumat pe I.P.S.S. Nicolae să dea viaţă unui trecut atât de îndepărtat şi să creeze la poalele munţilor, o viaţă atât de frumoasă. Camera în care am fost aşezat, e mobilată cu gust şi are tot ce e necesar pentru cel ce vrea să citească şi să scrie. Nu lipseşte nici o bibliotecă bogată cu tot felul de cărţi interesante. Aici am găsit la fratele Serafim, licenţiat în teologie, „Die Beziehungen der Fruhchristlicher”, tipărită la München. Obosit am dormit ca un copil, după ce mi s-a servit o masă regală, cu păstrăvi, cu vin, bere şi cafea. Mi-au defilat şi în vis toate frumuseţile, ce mi-au desfătat privirea şi nu voi uita niciodată impresiile puternice ce s-au întipărit aşa de adânc în suflet. Joi m-am sculat târziu. (…) Am început să cercetez cu amănunţime apoi, Biserica, curtea, grădina, gospodăria, viaţa călugărilor… şi la urmă mi-am dat seama că pe tot întinsul Ţării nu se găseşte o instituţie monahală, unde să fie atâta ordine şi înţelegere. Aici serviciul bisericesc e limitat la două ore dimineaţa; între 6-8 şi seara între 6-8. Noaptea e lăsată, ca toată lumea să se culce. Restul timpului e consacrat unei munci organizate până în cele mai mici detalii. Aici, se îmbină perfect maxima: „ora et labora” - roagă-te şi munceşte. Datorită acestei concepţii, ordinea şi frumuseţea răsare în fiecare colţ: aici găseşti grădini de pomi selecţionaţi, grădini de flori, alee, stupi de albine în căsuţe lucrate cu gust şi artă, bănci clădite din lemn şi din piatră aşezate cu măiestrie; canaluri de apă, ce curg pe un pat pietruit şi cu cascade studiate; şiruri nesfârşite de stânjinei, ce străjuiesc malurile apei. Acestea toate îşi găsesc completare într-o instalaţie proprie de lumină electrică construită de călugări şi alimentată de apă, unde fratele Pantelimon, lucrează cu schimbul şi dă lumină la toate camerele, la toate aleile Bisericii şi curţii ei. E o minune a ordinei! Dacă numai atât, ar face un om în viaţa lui, ar fi destul ca să fie vrednic de recunoştinţa Ţării şi a Bisericii. I.P.S.S. Mitropolit Nicolae, a realizat aici o instituţie model. În ea, se oglindeşte propriul său suflet de om înţelept şi chivernisit în toate acţiunile sale. (…) Datorită călugărilor cărturari, în această mănăstire se întreţine o atmosferă de înaltă spiritualitate. Sunt desigur şi călugări fără carte, pentru muncile grele ale gospodăriei, dar spiritul de înfrăţire al tuturor, alimentat de cei luminaţi, îi face pe toţi să simtă munca mult mai uşoară şi să lucreze cu drag. Spre marea mea surprindere, am găsit aici un călugăr orb din naştere, care şi-a terminat teologia şi-şi pregăteşte teza de licenţă; se numeşte Teofil fost Părăianu. L-am vizitat în camera sa, care e vizavi de a mea. E tânăr şi chipeş. Ochii nu-i sunt stinşi însă nu vede cu ei. Avea în faţa sa vreo 400 de file scrise cu înţepături de ac. Mi-a citit din lucrarea sa şi am rămas înmărmurit de pregătirea lui superioară. Simţul pipăitului şi al auzului completează şi suplinesc în mod fericit pe al văzului. Îmi spunea că a venit de la Timişoara până acasă fără călăuză. Tot aici am cunoscut pe Arhimandritul Dinu de la Iaşi, personal şi care secondează şi execută dispoziţiile I.P.S.S. Ca tovarăş de plimbare am pe tânărul student Aurel Creţu, care e în anul III la Teologia din Sibiu şi pe părintele Serafim care e licenţiat şi care a tratat o problemă foarte interesantă ca teză de licenţă: „Morala stoică şi morala creştină”. N-aş putea încheia aceste rânduri, fără să nu amintesc de crucea de iederă, ce-ţi izbeşte ochiul, la intrarea în curtea locuinţelor mănăstireşti şi care se întinde pe peretele dinspre răsărit, păstrând formele tradiţionale ale simbolului creştin. Când lumina electrică se aprinde seara, Crucea aşezată pe fondul alb al zidului iese în relief ca o sculptură vie şi-ţi arată caracterul creştin al instituţiei. Sunt fericit că am cunoscut această Mănăstire şi că am putut rămâne aici câtva timp, ca să-mi dau seama de tot ce s-a muncit şi s-a realizat aici. Sunt fericit că tot ceea ce am ştiut despre I.P.S.S. Mitropolit din cele scrise şi auzite, l-am putut completa cu cele văzute aici şi unde de 30 de ani a lucrat cu o tenacitate vrednică de admiraţie, pentru ca să dea Ţării şi Bisericii o instituţie model. (…) Îi doresc sănătate şi viaţă îndelungată pentru binele Ţării şi Bisericii şi pentru ca să-l mai pot vedea şi să mă mai pot împărtăşi din sufletul său atât de înţelegător şi de bun! Mânăstirea s-a dezvoltat în continuare, călugării de aici ducându-şi viaţa în retragere şi smerenie. La monahii existenţi s-au adăugat mereu alţii noi, dar totuşi, mânăstirea funcţiona la posibilităţi reduse. Rămăsese lipsită de incintă. Activitatea culturală deşi prezentă, se desfăşura în condiţii restrânse. Mânăstirea nu era şi nu putea fi ceea ce o gândise fondatorul ei să fie, deoarece era într-un fel lipsită de trupul ei. La aceasta s-a mai adăugat şi venirea la putere a regimului comunist, care a împiedicat mult buna funcţionare a întregului monahism românesc ca şi a întregii vieţi bisericeşti. În 1959, în urma decretului 410, o mare parte din călugări au fost siliţi să părăsească mânăstirile, acest lucru fiind valabil şi în cazul ctitoriei brâncoveneşti de la Sâmbăta de Sus, aşa încât mânăstirea aştepta din nou timpuri mai bune, în care să poată înflori, în care să poată deveni, ceea ce fusese destinată de întemeietorul ei, Constantin Brâncoveanu, un centru religios şi cultural. Cinstea de a deveni cel de-al treilea ctitor al Mânăstirii Brâncoveanu a revenit Î.P.S. Sale Dr. Antonie Plămădeală, ales în anul 1982 Arhiepiscop al Sibiului, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului. Î.P.S. Sa a rezidit din temelie incinta mânăstirii, lucrare pe care a început-o în anul 1985. Iniţiativa este cu atât mai îndrăzneaţă cu cât se ştie că aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era imposibil de obţinut la acea vreme, când comuniştii se aflau la putere. Sub pretextul că se va construi o sală unde vor fi expuse obiecte de patrimoniu, Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală a reuşit să zidească o biserică nouă, pe lângă cea mică voievodală. Altarul era mascat cu un perete de cărămidă. După revoluţia din 1989, peretele a fost înlăturat şi a apărut altarul care a fost separat de naos printr-o frumoasă catapeteasmă din lemn de stejar sculptat împodobită cu icoane pictate pe sticlă. Sub îndrumarea directă a Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală s-au făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura de la vechea biserică brâncovenească. Incinta mânăstirii, are formă de patrulater şi este compusă din două corpuri masive de clădiri dispuse pe latura de nord şi de sud, cu două nivele. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinta atât în interior cât şi în exterior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de sud cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă muzeul, unde sunt expuse cărţi vechi, manuscrise, scrisori, icoane vechi pe sticlă şi pe lemn şi obiecte de patrimoniu colecţionate de Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală. Toate aceste spaţii mărturisesc intenţia de a face din Mânăstirea Brâncoveanu un centru de spiritualitate ortodoxă şi de cultură românească. Ajungând în 1982 Mitropolit al Ardealului, am avut convingerea că Dumnezeu m-a adus aici şi pentru a reface această mânăstire; sau, poate, mai ales pentru aceasta. Gândul de a ridica o mânăstire, în acei ani de întunecime comunistă, la început m-a speriat. Am îndrăznit totuşi având conştiinţa şi convingerea că nu fac altceva decât să împlinesc o poruncă de sus. Am lucrat conspirativ, pretextând construirea unui centru de patrimoniu cultural, naţional. De aceea am lucrat mereu cu frică şi în cea mai mare viteză, depunând uneori eforturi supraomeneşti, deoarece trebuia să terminăm înainte de a se afla ce se construieşte cu adevărat. Revoluţia din ’89 ne-a prins cu clădirile sub acoperiş. În 1993 lucrările la noua incintă brâncovenească erau în mare parte finalizate, astfel că la 15 august 1993 am organizat sfinţirea noului paraclis cât şi a întregului complex mânăstiresc nou ridicat. Am avut marea cinste ca la slujba de sfinţire a mânăstirii să-l avem în mijlocul nostru pe însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeos I, care a răspuns cu bucurie invitaţiei noastre. Acum, de câte ori privesc mânăstirea, parcă nu-mi vine să cred că a fost gândul meu să o fac. Sunt tot mai încredinţat că a fost o inspiraţie de sus, a fost hotărârea lui Dumnezeu şi voia Sfântului Constantin Brâncoveanu de a se rezidi această mânăstire. Eu sunt foarte satisfăcut că Dumnezeu m-a ales pe mine – poate de aceea m-a şi adus în Transilvania – şi, este părerea mea bineînţeles, dar mă bucur când este şi părerea altora, că zidirea este foarte frumoasă. (I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală) Bineînţeles că un mare efort a avut de făcut atunci însăşi mânăstirea. Părintele Stareţ din acea vreme, Arhimandritul Veniamin Tohăneanu, alături de economul de atunci al mânăstirii, Arhimandritul Ilarion Urs, i-au acordat Înalt Prea Sfinţiei Sale întregul lor sprijin, pentru ridicarea noii incinte brâncoveneşti. O contribuţie deosebită au avut şi cei însărcinaţi din partea Mitropoliei Sibiului cu coordonarea şantierului, în special P.C. Vicar Dan Dumitru, care în 1986 era numit „coordonator al întregului şantier” şi P.C. Preot Romulus Bar. Un merit deosebit îl au de asemenea inginerii N. Bidilică şi I. Sinu, care au dirijat munca efectivă în şantier, precum şi toţi cei care au muncit din greu pe şantier sau au sprijinit pe orice cale ridicarea minunatului edificiu. Urmare a unui efort încordat, la revoluţia din 1989 mânăstirea se afla deja sub acoperiş. Ce a urmat după aceea au fost mai mult lucrări de finisaj şi definitivarea tuturor obiectivelor în funcţie de adevărata lor destinaţie. După 208 ani de la dărâmarea ei în anul 1785, Mânăstirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminică, 15 august 1993, la sărbătoarea “Adormirea Maicii Domnului”, când s-a sfinţit biserica nouă ce poartă hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mânăstire. Sfinţirea a fost săvârşită de către Sanctitatea Sa Bartolomeos I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, Patriarh Ecumenic, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, de către Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de către alţi înalţi ierarhi, preoţi şi diaconi. Tot cu prilejul sfinţirii mânăstirii, fostul stareţ al ei, Arhimandritul Veniamin Tohăneanu, deja înaintat în vârstă, la cererea sa şi avându-se în vedere şi starea sănătăţii sale, a fost eliberat din ascultarea de stareţ al mânăstirii şi numit de Înalt Prea Sfinţia Sa stareţ onorific pe viaţă, ca o recunoaştere a tuturor meritelor sale. Lucrări de înnoire, dezvoltare şi extindere s-au efectuat şi după sfinţirea mânăstirii. A fost pictată noua biserică închinată Sfinţilor Martiri Brâncoveni – lucrare executată de Domnul Mircea Chelsoi din Ploieşti – precum şi trapeza şi partea inferioară a turnului clopotniţă, unde se află intrarea principală în mănăstire. Pictura acestor din urmă piese este opera Domnului Nicolae Ţolea din Sighişoara. Iconostasul sculptat în lemn de stejar, ce împodobeşte biserica Sfinţilor martiri brâncoveni, poarta de intrare în mânăstire, ce se află la aproximativ 100m de incintă, precum şi o mare parte a mobilierului mânăstirii au fost sponsorizate şi executate de Domnul Daniel Sabău de la Firma ABROM din Alba Iulia. De asemenea s-a realizat o instalaţie de încălzire centrală, care asigură încălzirea pentru întregul complex nou ridicat, iar cu ajutorul dat de Consiliul Judeţean Braşov, s-a finalizat şi lucrarea de aducţiune a gazului metan. Un mare renume a adus mânăstirii atelierul de pictură pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi întemeiată de Constantin Brâncoveanu la Sâmbăta a împământenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din această parte a ţării, apoi în pictura pe lemn şi arhitectură. Atelierul de pictură pe sticlă, unul dintre cele mai importante centre de pictură pe sticlă din ţară, este condus de Părintele Arhidiacon Calinic Morar. Aici se lucrează într-o manieră nouă atât picturi tradiţionale pe sticlă cât şi creaţii noi. Cele mai importante realizări, din punct de vedere cultural-istoric sunt însă amenajarea bibliotecii mânăstirii – „Biblioteca Mitropolit Antonie” – precum şi a muzeului acesteia. În 2003, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Sâmbăta a fost inaugurată o nouă construcţie: Centrul Ecumenic - Academia de la Sâmbăta de Sus. Clădirea a fost ridicată la iniţiativa Înalt Prea Sfinţitului Antonie şi este menită să găzduiască seminarii şi conferinţe teologice, cu caracter naţional şi internaţional. În noua construcţie pot fi cazate 160 de persoane şi tot atâtea au loc în sala ultramodernă de conferinţe. Slujba de inaugurare a fost oficiată de P.F. Părinte Patriarh Teoctist, alături de care s-au aflat ÎPS Antonie, mitropolitul Ardealului şi alţi patru episcopi. În prezent obştea mânăstirii numără în jur de 40 vieţuitori, fiind condusă de părintele stareţ Arhimandrit Ilarion Urs. Bucuria de a vedea astăzi finalizată mânăstirea de la Sâmbăta de Sus este de necuprins în cuvinte. Ea este tot atât de mare pe cât de mare a fost şi efortul depus în condiţiile vremii respective pentru a o ridica, pentru a o face să devină ceea ce este. Mânăstirea, în stadiul actual, este împlinirea dorinţei Domnitorului Constantin Brâncoveanu de a ridica pe aceste meleaguri transilvănene un centru de întărire a credinţei ortodoxe şi a culturii româneşti. Deşi a avut de suferit fiind martirizată Mânăstirea Brâncoveanu, mai întâi prin strădaniile Mitropolitului Nicolae Bălan, care a restaurat şi a reînsufleţit mânăstirea brâncovenească, iar mai apoi graţie mitropolitului Ardealului, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, care a (re)construit noua incintă în stil brâncovenesc, dându-i astfel o strălucire pe care n-a avut-o niciodată, este astăzi un adevărat monument al credinţei ortodoxe şi al culturii româneşti. (postare de: constantinalecse calecse constantin alecse )

Părintele Iustin Pârvu - Despre falşii păstori

Părintele Iustin - Despre falşii păstori 21 Martie 2009

Părintele Savatie Bastovoi de la Mănăstirea Noul Neamţ (Basarabia) - Puterea tămaduitoare a iubirii

Sunete din Iad

'Ingerul digital' este un documentar realizat de un grup de crestini ortodocsi din Serbia. Este până acum singurul film de acest gen care aduce o perspectivă duhovnicească ortodoxă în această privinţă. Filmul este tradus în română, cu subtitrarea integrată în fişierul video. Pentru descarcare vizitati http://ro.altermedia.info

Pr. Serafim Bădilă : Despre mântuirea sufletului

Despre mântuirea sufletului Conferinţa ASCOR Oradea - 21 noiembrie 2005 - Pr. Serafim Bădilă - Mănăstirea Căşiel - Cluj

Radu Preda - Conferinţă ASCOR Cluj 11.03.2009

Mănăstirea Tismana (Romania) Video

Mănăstirea Tismana cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească, având un rol primordial în menţinerea credinţei ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani, se află pe teritoriul oraşului Tismana din judeţul Gorj, la 36 de km de oraşul Târgu-Jiu. Mănăstirea, reprezintă un monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre strămoşeşti, un edificiu de prea frumoasă artă străveche. Ea a fost şi un post de apărare al ţării în vremuri de război, de găzduire a multor personalităţi pătrunse de un înalt patriotism. Scurt istoric Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal din Ţara Românească – un important monument de reculegere şi închinăciune, de cinstire a credinţei noastre ortodoxe. Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei, Mănăstirea Vodiţa, a fost distrusă la puţin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o nepreţuită şi neobosită activitate rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana. Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu I Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Alexandru Ştefulescu susţinea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov. "Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei - scria istoricul - amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim". Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei. Într-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri, Mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana. Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat Mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.” Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406) – lui îi aparţine alegerea a arhitecturii şi a decoraţiunilor acesteia. Construcţia din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu Negru Voievod (1377-1383) şi fiii acestuia Dan I (1384- 1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). Sfântul Nicodim Sfântul Nicodim era de neam valah din sudul Dunării, după mamă înrudindu-se cu domnitorii Basarabi şi după tată, înrudindu-se cu cneazul Lazăr al Serbiei. Din dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu, la 16 ani părăseşte în ascuns casa părintească din Prilep (acum în Kosovo) şi cu ajutorul unor călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici îşi desăvârşeşte învăţătura, deprinzând limba slavonă şi limba greacă, iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit,etc. În Ţara Românească, Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu. Documentele istorice menţionează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, şi Tismana, (în Ţara Românească) şi Prislop (în Ţara Haţegului). Împreună cu el, Cuviosul Nicodim aduce un grup de călugări organizaţi în viaţă de obşte şi trăitori în rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire. Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Marea Lavră” şi prima arhimandrie din ţară. La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405 a caligrafiat şi miniat un Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte. Acum o candelă neadormită veghează acest loc unde i s-au odihnit sfintele moaşte. Biserica Biserica Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, 3 octombrie, care se păstrează şi astăzi. Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos. De-a lungul timpurilor, datorită deselor prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre, Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi transformări, multe refaceri şi donaţii din partea voievozilor Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind ctitorie voievodală şi un puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu. Pictura La început biserica a fost zugrăvită într-o singură culoare, în ocru, cu figuri geometrice şi florale. Prima pictură iconografică a fost executată abia în secolul XVI (1564) de pictorul Dobromir din Târgovişte. Această pictură în culori vegetale se află şi astăzi pe pereţii din pronaos fiind cea mai veche pictură bizantină ce se păstrează în Ţara Românească. În anul 1732 se reface pictura din Naos şi Sfântul Altar cu ajutorul material al Doamnei Stanca Glogoveanu, în Pronaos fresca din 1564 nu a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată o nouă frescă datată 1766 pictor fiind Dimitrie Diaconu. În 1955, în cadrul lucrărilor de restaurare a Mănăstirii conduse de G. Russu s-a trecut la extracţia frescei din 1766 din Pronaos – caz unic în Europa. Fresca extrasă a fost încorporată în pereţii muzeului mănăstirii şi pe coridoarele chiliilor. Totodată s-a restaurat şi conservat prima pictură, din 1564, care a fost lucrată după toate canoanele artei bisericeşti, cu deosebit talent şi evlavie. La realizarea celor nouă registre ale Sinaxarului s-a folosit un roşu oriental – culoare specifică doar Mănăstirii Tismana. O ultimă pictură a bisericii s-a făcut în pridvor care a fost reconstruit în 1983, după planul Sfântului Nicodim şi pictat în 1994 de pictorul Grigore Popescu din Câmpulung Muscel. Este pictură bizantină, cu desen corect şi armonie discretă a tonurilor cromatice, cu prezentare iconografică unică. Aici, pentru prima dată sunt pictaţi toţi sfinţii daco-români descoperiţi şi canonizaţi în ultimii ani ai secolului al XX-lea, alături de toţi sfinţii români ce se prăznuiau. Tezaurul Tezaurul Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile aduse mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă. O parte din obiectele de valoare păstrate se găsesc la Muzeul de Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată colecţie de picturi murale (provenite din pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărţi vechi, veşminte, uşile vechi ale bisericii (1782) şi altele. În biserică se găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980, care conţine trei părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim degetul arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta la gât, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Biserica Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti (1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741-1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamă lustruită din secolul XIX; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi altele. Poetul George Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarab două vitralii din 1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru, iar G. Sfetea, un alt vitraliu pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul Mănăstirii. Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional. Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii; Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal. În prezent, Mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care cinci stau în schiturile mănăstirii, stareţă de peste 40 de ani este Stavrofora Ierusalima Gligor sub a cărei păstorire Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi importante înnoiri. Pe muntele Cioclovina, la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Schitul Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii Voievozi”, şi Schitul Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”. Bisericuţa Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de pictorul Grigore Popescu. A fost sfinţită de IPS Teofan, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005. Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului. Tezaurul Bancii Naţionale a României a fost ascuns la Mănăstirea Tismana spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Incă din luna iulie 1944, guvernatorul BNR (Banca Naţională a României) luase măsuri ca să se transporte şi să se depoziteze aurul BNR la Mănăstirea Tismana, datorită contraofensivei sovietice care ajunsese în Basarabia, teritoriu românesc. Mai întâi a fost ascuns în una din pivniţele din subsol. Considerându-se loc nesigur, s-a amenajat un spaţiu în Peştera Mănăstirii, în ciuda evenimentelor de după 23 august 1944 când sovieticii instituiseră o supraveghere cruntă asupra întregii ţări. În zilele de 14-16 septembrie 1944 acţiunea se terminase în cel mai mare secret iar în grota a doua au fost depozitate: - Monezi: 1641 casete in greutate bruta de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur; - Lingouri tip international: 1372 casete in grutate bruta de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur; - Lingouri tip standard: 1022 casete in greutate bruta de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur. Total general: 4035 casete in greutate bruta de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur. Pe lângă depozitul BNR mai fuseseră ascunse şi 51 casete de aur polonez, in greutate bruta de 3.057,450 kg. Era o parte din aurul pe care polonezii (cu care ne învecinam) ni-l lăsase în păstrare, înainte de invadarea lor, în 1939, de către nemţi. Cealaltă parte a tezaurului polonez fusese transportată direct în străinătate, via Constanţa - România. Notă I se atribuie sintagma "Sfânta Mănăstire" Mănăstirii Tismana, deoarece este o recunoştere a faptului că mănăstirea a fost construită de un sfânt, Sfântul Nicodim Cel Sfinţit de la Tismana. Considerat sfânt încă din timpul vieţii, iar in decursul secolelor întregul cler numindu-l Sfantul Nicodim de la Tismana, în anul 1955 Biserica Ortodoxă Română, l-a canonizat prin act oficial. ( postare de: constantinalecse calecse constantin alecse )

Danion Vasile - Prigoana împotriva creştinilor a început. Sinodul tâlhăresc din 25-26.02.2009

“Hotararea sinodului de la Bucuresti a fost o hotarare apostata in ceea ce priveste microcipurile. A fost un sinod talharesc prin care crestinii sunt dusi in ratacire (…) Preotul care tace nu este preot, sihastrul care tace nu este sihastru si mireanul care tace nu este crestin. Crestinul care se teme de diavol mai mult decat de Dumnezeu, nu este crestin. Ba mai mult, episcopul care se teme de mai marii lumii acesteia, mai mult de ei decat de Hristos, nu este episcop. Patriarhul care in loc sa cerceteze invatatura Sfintilor Parinti si invataturile cuviosilor despre sfarsitul lumii, ascultand mai mult decat de ministerul de interne decat de Hristos, nu este patriarh(…) Si Dumnezeu prin acest semn a aratat ca este nevoie ca preotii, episcopii, crestinii sa iasa la marturisire jertfelnica !“

extras din predica la Duminica Sfintei Cruci,
22 martie, manastirea Petru Voda

Părintele Iustin Pârvu - Mesaj către cei prigoniţi de oficialităţi 19.03.2009

- Părinte, prigoana împotriva creştinilor se pare că a început. Sunt deja foarte multe cazuri în care preoţi, monahi şi mireni, au fost ameninţaţi de către reprezentanţi oficiali ai patriarhiei, pentru că au luat atitudine împotriva actelor cu cip. Ce mesaj aveţi pentru aceşti mărturisitori ai zilelor noastre?

P.I.- Mă bucur pentru că am ajuns şi aceste momente, în care creştinul nostru se poate purifica în vremurile acestea noi care vin peste noi, îmi pare bine şi mulţumesc lui Dumnezeu că a mai ridicat din sânurile Bisericii noastre creştine ortodoxe, oameni care mai au energie şi curaj să poată sta împotriva întunericului care se abate asupra noastră. Acestea sunt, în sfârşit, daruri de la Dumnezeu, prin care mai trăieşte ortodoxia. Am fi, oarecum, mai necăjiţi şi mai supăraţi când am vedea că toată lumea aceasta fără excepţii, se pregăteşte de prăbuşire. Dar vedem acum cu multă durere, că tocmai cei care ar trebui să fie mărturisitori şi apărători, că nu numai la plăcinte înainte şi la război înapoi. După cum se vede, la ora aceasta, tocmai la cei care ne aşteptam să fie cu adevărat apărători şi ostaşi ai adevărului, au lăsat să meargă oile înainte. În principiul de război, când se făceau luptele acestea de câmp, de pădure, armata era condusă din urmă, ostaşii erau comandaţi din urmă, în frunte era numai un plutonier, era un sergent, un sergent major, dar acum s-a inversat treaba şi într-adevăr e mult mai frumoasă : comandantul trebuie să fie în fruntea armatei, să meargă ostaşii după el. Dacă era lovit comandantul, imediat îi lua locul al doilea şi aşa se merge mai departe până la ultimul ostaş. Găsesc tare de cuviinţă că şi în toate împrejurările acestea, mai ales cât priveşte lupta aceasta a creştinătăţii noastre, trebuie într-adevăr să avem întâi, omul de comandă după care trebuie să ne luăm, şi să murim pentru el cu Hristos, adică să murim cu el pentru Hristos.

Şi, părinte, ar trebui să-l căutăm noi sau să ne caute el pe noi?

P.I. – Asta este lucrarea Duhului Sfânt, trebuie să ne rugăm, să ne putem simţi, şi prin această simţire să ne unim în planul pe care-l avem de dus. Nu-i primejdios nimic dragii mei şi să nu ne întristeze pe noi vremurile acestea pe care le trăim, ele trebuie să se împlinească oricum, noi trebuie să ne bucurăm şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne putem menţine, să nu fie şi o cădere, a noastră, ferească Dumnezeu, ca ce spun astăzi, să spun mâine invers. Aşa de altfel se pot întâmpla foarte multe lucruri în tehnica şi în iscusinţa asta diabolică. Astăzi poţi să ştii cum te numeşti, mâine, cu iscusinţa lor nu mai ştii cum te numeşti şi începi să vorbeşti altceva decât ai vorbit ieri. Se introduce un haos, individul nu mai ştie ce să creadă… pericolul al doilea să nu fie mai rău decât cel de la început.

- Totuşi e importantă mărturisirea noastră de azi, căci prin ea primim har de la Dumnezeu ca să putem rezista mâine.

P.I. – Bineînţeles, însă există şi ispita asta diavolească, războiul acesta nevăzut şi al mândriei şi al nesocotinţei noastre care să întoarcă pe dos tot ce am scris sau am spus în tot trecutul. Rămâne valabil ce spunea un episcop greco-catolic în Bucureşti în 1948, spunea el, a propovăduit vreo trei ani de zile împotriva materialismului şi a comunismului, de au îngrozit pe toată lumea aşa activitate bogată ce au dus ăştia prin Bucureşti, Cluj şi oraşele mari, şi el a încheiat aşa: „Dacă voi spune altceva decât am spus până acum, nu mai sunt eu acela”.

- M.F.- Cum sfătuiţi preoţii din parohii să se adreseze credincioşilor faţă de această problemă?

P.I. – Preoţilor din parohie şi din toată latura aceasta a ortodoxiei noastre, le recomand să fie alături de popor, să fie alături de credincioşi, pentru că cu ei vor merge la judecată, împreună vor merge acolo, cât au fost în sfârşit, aici pe pământ, uniţi, crescuţi în Duhul acesta al adevărului ortodox. Acolo nu vor mai avea răspuns de cele ce au făcut aici decât bun sau rău. Acolo îl va întreba pe păstor, cum a păstorit, cum şi-a făcut datoria faţă de toate împrejurările bune sau grele pe care le-a avut creştinul, şi cât a participat la durerile şi la bucuriile lui. Acolo vom fi dezarmaţi de orice fals, acolo nu va mai fi nici politică, nu va mai fi nici o intervenţie alta decât cea curată, a judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune trec prin focul judecăţii, dar faptele rele? Şi atunci, noi trebuie de aici să ne pregătim pentru răspunsul pe care-l vom da înaintea judecăţii lui Hristos.

PRIMA PARTE in interviul luat pe data de 18 martie 200

O convorbire cu părintele Ioanichie Bălan, anul 1994. (Interviu, Video)

Părintele Ilie Cleopa - Interviu TVR

1/2


2/2

Părintele Ilie Cleopa - cuvinte de folos într-un interviu către TVR 

Părintele Ilie Cleopa - Interviu TVR 2/2

Părintele Iustin Pârvu - Cipul este căderea în păcatul împotriva Duhului Sfânt

Parintele Iustin Parvu - Cipul este caderea in pacatul impotriva Duhului Sfant from Ortodoxie on Vimeo.

Mănăstirea Neamţ (Romania) DOCUMENTAR ORTODOX

Mănăstirea Neamţ este o mănăstire ortodoxă de călugări din România, situată în comuna Vânători-Neamţ, satul Mănăstirea Neamţ, judeţul Neamţ. Este cel mai mare şi mai vechi aşezământ monahal din Moldova. Mănăstirea este atestată documentar din 1407, însă rădăcinile în timp ale activităţii monahale se întind până în veacul al XII-lea. Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Muşat (1375-1391), care a construit prima biserică din piatră, astăzi dispărută, însă, pe amplasamentul mănăstirii, existase o bisericuţă mai veche din lemn, numită Biserica Albă, construită de monahi cu un secol înainte. Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea şi are hramul Înălţarea Domnului. În vara anului 1933, intra ca vieţuitor al Mânăstirii, Ilie, fiul lui Maxim şi al Ecaterinei Iacob. Acesta va deveni mai târziu Sfânul Ioan Iacob Românul de la Hozeva. În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniţă cu 11 clopote, Seminarul Teologic "Veniamin Costache", precum şi un muzeu cu o colecţie de artă bisericească şi sala tiparului. Specific este Aghiazmatarul circular din faţa mânăstirii, unde se face sfinţirea apei la hram. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului pictată în anul 665 în Israel, făcătoare de minuni. Aşezământul are cea mai mare şi mai veche bibliotecă mânăstirească (18000 volume) şi a avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale. În camera mormintelor este îngropat Ştefan Voievod (unchiul lui Ştefan cel Mare), iar în pronaos se află moaştele sfântului necunoscut descoperite în 1986, prin scoaterea asfaltului de pe alee. Arhitectura Biserica ctitorită de Ştefan cel Mare este principalul monument istoric şi de arhitectură moldovenească din incinta mânăstirii, de o eleganţă şi frumuseţe deosebite. Dimensiunile si monumentalitatea ansamblului au sporit prin introducerea în construcţie a unor elemente noi: pridvorul, situat în faţa intrării şi sala mormintelor, sau gropniţa, amplasata între pronaos şi naos. Pronaosul, de formă dreptunghiulară, este boltit cu două calote sferice. Naosul, tot dreptunghiular, de dimensiuni mari, are doua abside laterale, semicirculare în interior şi pentagonale în exterior, baza fiind formată din patru arce oblice sprijinite pe alte patru arce mari. Turla se ridică în mijloc, iar nouă contraforturi masive susţin zidurile până la nivelul bolţilor. Faţadele sunt frumos ornamentate în stil autohton moldovenesc, rezultat din îmbinarea elementelor bizantine (ceramică smalţuită, cărămizi şi discuri diferit colorate, în verde, în galben, în brun) cu cele gotice (contraforturile şi ancadramente de uşi şi ferestre). Discurile smălţuite şi nişele împodobesc şi turla, de formă octogonală, prevăzută cu patru ferestre. Pictura din absida principală, naos şi sala mormintelor aparţin ultimilor ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare, iar cea din pridvor şi pronaos este din timpul lui Petru Rareş. Mânăstirea a suferit multe devastări şi incendii distrugătoare, urmate de refaceri care au distrus treptat zugrăveala iniţială. A doua biserică inclusă în complexul mănăstiresc este biserica Sfântul Gheorghe, încorporată în zidul de incintă. ( postare de: constantin alecse calecse constantinalecse ).

Stareţul Măn. Antim, Mihail Stanciu - PAŞAPOARTELE cu cip 666, SCLAVIA MASONICĂ

Predica tinuta dupa Sfanta Lturghie, la Manastirea Antim Bucuresti, in ziua de Duminica, 18.01.2009. Staretul Man. Antim, Mihail Stanciu: PASAPOARTELE BIOMETRICE, cip-urile 666, antihrist, depopularea planetei, controlul masonic si instaurarea statului politienesc. . . . . . . . . . ......... Citat din brosura " Introducerea actelor de identitate cu Cip in Romania - mijloc de ingradire a vietii personale si libertatii religioase " : Romani, pastrati-va libertatea! Ni s-a spus ca libertatea pentru care s-a murit in decembrie 1989 va fi garantata pe deplin odata cu integrarea in structurile euro-atlantice. Inregul sistem de supraveghere electronica reprezinta o invadare a vietii noastre private intr-o masura nemaiintalnita in istorie. Dupa 20 de ani in care am nadajduit ca vom reveni in sfarsit la o viata normala, eliberati de cosmarul dosarelor de urmarire ale securitatii in care eram incatusati fara voia si stiinta noastra, noile acte de identitate biometrice deschid calea pentru initierea unor noi indosarieri. Daca primim acum pasapoarte si carnete de conducere cu cipuri, vom primi incepand cu 1 ianuarie 2011 si cartile de identitate cu cip. Peste cativa ani vom accepta fara probleme de constiinta imbogatirea cipurilor cu noi informatii, care ne vor usura legatura cu diverse institutii medicale, informationale, comerciale, apoi va deveni fireasca unificarea lor intr-unul singur, care sa incorporeze si cartile de credit. Peste cativa ani se va spune ca, pentru a preveni pierderea sau furtul, este mai eficienta implantarea chipului in corpul uman. Va mai trece inca o perioada si se va ajunge la concluzia ca, pentru buna functionare a societatii, este strict necesar ca toti oamenii sa aiba implantate aceste cipuri pe frunte sau pe mana. Ce vom face atunci? ortodox ortodoxa biserica preot calugar pasapoartele biometrice cipul antihrist depopulare familie masonerie mason francmason 666 francmasonerie loja plan planuri planurile masoneriei iarna demografica pasapoarte cip chip cipuri chipuri RFID microcip microchip coalitia impotriva statului politienesc staret manastire manastirii antim criza economica mondiala populatie manipulare dictatura pecete vot votare frauda simulare democratie fals control total razboiul populatiei pasaport permis conducere

Mănăstirea Putna (I) - România

Mănăstirea Putna este un lăcaş de cult ortodox, una din cele mai importante centre culturale, religioase şi artistice înfiinţate în Moldova. Mănăstirea se află la 33 km de oraşul Rădăuţi, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise şi au fost realizate miniaturi preţioase. Lăcaşul deţine un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc. Istoric Potrivit vechilor cronici moldoveneşti, zidirea mănăstirii, ctitorie a lui Ştefan cel Mare (al cărui mormânt se află aici), a început în anul 1466 şi s-a terminat în 1469. Incinta, turnul de la intrare şi fortificaţiile au fost terminate în 1481. Biserica fiind devastată de oştile lui Timuş Hmelniţki, lucrările de recontruire au fost începute de voievodul Gheorghe Ştefan (1653 - 1658) în 1654 şi terminate, sub domnia lui Eustatie Dabija (1661 - 1665) , în 1662. Mănăstirea a fost restaurată în 1756 - 1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902, cînd s-a refăcut acoperişul după planurile arhitectului Romstörfer, şi, mai recent, în perioada 1961 - 1975. Arhitectura Intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub arcul boltit al unui turn compus din parter şi etaj, pe a cărui faţadă estică se află stema Moldovei datată 1471. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviţă, despre aceasta dând mărturie şi stema de pe faţada de vest, în care apar reunite stemele Moldovei şi ale Ţării Româneşti. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici şi cu alţi participanţi la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, această construcţie se numeşte „Turnul Eminescu“. Tot pe latura de est este situat şi Turnul clopotniţei construit în anul 1882.Paraclisul mănăstirii, aşezat în partea vestică a incintei, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, este construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759, pe locul vechiului turn clopotniţă deteriorat la marele cutremur din 1739. A fost restaurat între anii 1976-1983, când i s-au adăugat noi spaţii. Paraclisul a fost pictat în tehnica "a fresco" în perioada 1980-1984 de artiştii-fraţi Mihail şi Gavril Moroşan, stareţ fiind Arhimandritul Iachint Unciuleac. Pe latura sudică a incintei se află Casa Domnească ridicată între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi distrusă de habsburgi. Lucrările de reconstrucţie au fost începute şi supravegheate, în mare parte, de către Prea Fericitul Părinte Teoctist pe timpul arhipăstoririi sale ca mitropolit al Moldovei. Singura clădire rămasă din vremea Sfântului Voievod Ştefan este Turnul Tezaurului a cărui construcţie a fost terminată în anul 1481. În el au fost adăpostite, în vremi de tulburare, odoarele acestui sfânt locaş. Biserica originală a suferit mari modificări în perioada 1653-1662. S-au păstrat liniile arhitectonice iniţiale specifice stilului moldovenesc, fiind alcătuită din cinci încăperi: pridvor, pronaos, gropniţă, naos şi altar. Se regăsesc astfel reunite elemente de arhitectură bizantine, gotice şi renascentiste. Accesul în biserică se face prin cele două uşi laterale ale pridvorului, încadrate cu portaluri de piatră. Uşa masivă prin care se trece din pridvor în pronaos are la partea superioară o pisanie care aminteşte de lucrările de reconstrucţie ce au avut loc în timpul domniilor lui Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija. Din camera mormintelor (gropniţa) trecerea către naos se face printre două coloane masive ce au înlocuit, în secolul XVII, peretele desparţitor specific liniei arhitectonice ştefaniene. La exterior biserica este încinsă cu un brâu răsucit în torsadă simbolizând Preasfânta Treime, motiv ce se regăseşte şi în ornamentaţia interioara. (postare de: constantinalecse calecse constantin alecse )

Mănăstirea Putna (II) - România

Mănăstirea Humor (România) Film documentar

Mănăstirea Humor este o mănăstire din România. Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Vizitatorul calatoreste pentru prima oara la Sfintele Manastiri cu pictura exterioara din nordul Moldovei, nu-si poate crede ochilor. I se pare ca ceea ce vede nu e real. Maiestria artistului de odinioara, dainuind peste atatea veacuri, pune intr-o lumina noua trecutul acestei tari si al acestor locuri. Istoria respira cu blandetea culorilor din fresca si cu statornicia zidurilor. Biserica Manastirii Humorului este asezata intr-un cadru natural de o rara frumusete,cu privelisti inca salbatice si pitoresti. Ea isi are inceputurile in vremea domniei lui Alexandru cel Bun, cind, ascunsa intre codri, se ridica aici cea dintai asezare manastireasca, ctitoria marelui vornic Ioan (1415). La inceputul secolului al XVI-lea, in 1527, manastirea a fost jefuita si distrusa de tatari. Biserica fusese inzestrata cu obiecte pretioase si manuscrise, dintre care cel mai de pret care se pastreaza si astazi este Tetraevangheliarul din 1473, carte daruita e Stefan cel Mare. Ruinele vechii manastiri se pot vedea si astazi, la cca. 300m de actuala biserica. In vremea lui Petru Rares, si Humorul este cuprins in campania de restaurari. Dar, aici, nu domnul savarseste opera de reconstructie, ci marele logofat Toader Bubuiog, dreapta si credincioasa si sluga. Pisania sapata in piatra pe peretele de sud aduce datele despre biserica: "Cu vrerea Tatalui si cu ajutorul Fiului si cu savarsirea Duhului Sfant, la porunca evlaviosului domn Petru voevod, fiul voevodului Stefan cel Mare, s-a inceput si s-a zidit acest hram in numele cinstitei adormiri a Prea Curatei si Prea Binecuvintatei noastre Stapine Nascatoare de DUmnezeu si pururea Fecioara Maria, pe cheltuiala si cu osteneala robului lui Dumnezeu, jupan Toader, mare logofat si a sotiei sale Anastasia, in anul 1530 luna august 15 si cind era egumen Chir Paisie." In 1535, ctitorul reunea o echipa de mesteri zugravi care sa asigure decorarea noii biserici. Asa cum arata analiza stilistica a picturii, echipa era formata din 4 zugravi, fiecare avand o personalitate artistica formata. Printre ei, exista indicii sa fi participat si acela care se intitula "zugrav de biserici si curtean al Mariei sale Petru, voevodul Moldovei" Toma din Suceava. Echipa aceasta a relizat unul din cele mai impresionante ansambluri decorative ale epocii. Ceea ce caracterizeaza in plus intreaga pictura de la Humor este unitatea de tonalitate cromatica, datorata predominantei diferitelor nuante de rosu, culoare specifica acestei biserici. Din punct de vedere arhitectural citeva particularitati se impun: pridvorul deschis cu cele 4 arcade in arc frint si lipsa turlei. Biserica este in plan triconic, intre naos si pronaos aflindu-se gropnita, deasupra careia, printr-o usa sapata in zid, se poate ajunge in tainita. Elementele de factura gotica sunt vizibile in ancandramentele ferestrelor, in portalul de la intrare precum si in firidele cu care se decoreaza cele 3 abside laterale. Biserica a fost imbracata pe interior si pe exterior cu o minunata haina de pictura in fresca, tehnica intalnita la Voronet, Moldovita, Sucevita, Arbore. Pictura interioara continua traditiile iconografic ale picturii murale din vremea lui Stefan cel Mare, punindu-se insa accent mai mult pe caracterul narativ al prezentarii, ceea ce a dus la inmultirea scenelor si registrelor. Aceasta narare se poate vedea in Saptamina Patimilor. In dreapta intrarii in naos, pe peretele de vest, ne intampina tabloul votiv al lui Petru Rares. In gropnita sunt cele doua morminte ale ctitorilor impreuna cu tablourile votive. Despre pictura din pronaos, Paul Henry scria: "In toata arta Bizantina nimic nu incanta mai mult pina si pe cel mai exigent ochi. O unitate desavirsita pluteste intre pictura, arhitectura si acustica". Ansamblul pictural din pronaos si gropnita a fost restaurat in anii 1971 - 1972 cu ajutorul UNESCO. Vorbind despre realitatile artistice ale picturii, trebuie sa avem in vedere in primul rind exteriorul. Expus intemperiilor, peretele nordic se resimte cel mai mult. In schimb, pretele sudic, absidele laterale si peretele vestic, ofera ochiului o sublima orchestratie de culori. Heruvimi, serafimi, ingeri, profeti, apostoli, ierarhi, calugarii, alcatuiesctema Cinului. Imnul Acatist al Bunei Vestiri, cuprinzind 24 de scene, este zugravit pe peretele de sud alaturi de Asediul Constantinopoleului. Tot aici se gasesc scene din viata Sfintului Nicolae precum si Parabola Fiului Risipitor. La intrarea in biserica, pe peretele de vest, ne intampina Judecata de Apoi, unde apar multe elemente de factura locala cum ar fi: buciumul, lavita, cobza, stergarul. Dintre obiectele cu care a fost inzestrata manastirea se mai pastreaza iconostasul, exceptionala opera sculpturala (sec. xvi), 4 icoane din sec. al XVI-lea, a caror pictura este de un mare rafinament, un jlit si strane din aceeasi perioada. "Biserica a fost cladita pe o stinca neclintita care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Apostolii au sfintit-o in numele Tatalui, al Fiului si al Sfintului Duh, Treimea Sfinta care fiinteaza si ramane vesnic in trei nume". ( postare de: constantin alecse calecse constantinalecse )

Dr. Katherine Albrecht se adresează poporului român

Dr. Katherine Albrecht
Absolventă a uneia dintre cele mai importante Universităţi din Statele Unite, Universitatea Harvard, specializarea Administrarea Afacerii şi Marketing Internaţional, Katherine şi-a continuat pregătirea academică adăugând la aceeaşi universitate un master în Tehnologie, Inovaţie şi Educaţie.
În 2006 Katherine şi-a finalizat lucrarea de doctorat la Universitatea Harvard primind titlul de Doctor în Educaţie, Dezvoltare umană şi Psihologie. Cercetările ei s-au concentrat pe Educaţia Consumatorului şi Chestiuni legate de Intimitatea persoanei.
Katherine a devenit în ultimii 6 ani cea mai importantă voce în lupta împotriva cipurilor RFID, apărând dreptul omului la libertate şi intimitate.
Invitată la numeroase canale de televiziune ca CNN, BCC şi numeroase posturi de radio, Katherine este autoarea a şase cărţi şi a numeroase articole publicate în cea mai importantă revistă de ştiinţă din SUA - “Scientific American”. Cea mai recenta carte, Spychips: Cum marile corporatii si guvernul planifica sa urmareasca fiecare miscare a voastra cu tehnologia RFID a devenit cea mai vândută carte în America şi a primit deja câteva premii.
Katherine sprijină lupta împotriva tehnologiei RFID în întreaga lume şi mai recent şi în România.
Duminică, 15 martie 2009, Katherine a înregistrat un film şi un apel către politicienii români şi către întreaga naţiune română explicând pericolele şi riscurile tehnologiei RFID asupra omului şi exprimându-si oficial sprijinul şi mulţumirile pentru activitatea întreprinsa de către organizaţiile non-guvernamentale în lupta împotriva tehnologiei RFID.

Buna ziua către tot poporul român şi către guvernanţii oficiali pe care dvs i-aţi ales. Vă salut din partea oamenilor iubitori de libertate din toata lumea. Astazi Naţiunea voastră stă în faţa unei hotărâri cruciale cu privire la o tehnologie periculoasă care se numeşte RFID.

Numele meu este Doctor Katherine Albrecht şi am dedicat ultimii şase ani din viaţa mea profesională şi din carierea mea academică studierii RFID şi identificării riscurilor care ameninţă intimitatea, libertăţile civile şi în ultimă instanţă libertatea în sine. RFID este o tehnologie de identificare, care are scopul să localizeze exact şi să găsească produse în fabrici şi depozite. Nu s-a intentionat ca această tehnologie să fie folosită pentru oameni din cauza ameninţării că ar putea fi folosită abuziv şi că guvernatorii oficiali, comercianţii, criminalii şi alţii, s-ar putea s-o folosească să monitorizeze oamenii. Când eu şi patruzeci dintre cele mai mari organizatii care luptă pentru păstrarea intimităţii şi libertăţii civile din întreaga lume, inclusiv Intimitatea International, A.C.L.U., E.P.E.C şi E.F.F., am reanalizat technologia RFID, şi am studiat-o mai profund, noi am tras concluzia unanimă că nu este potrivit să se folosească această tehnologie în nici un document de identitate, permis de conducere, paşaport sau un alt document de provenienţă guvermentală.

Când eu şi co-autorul la cartea mea „Spychip”, Liz McAntir, am revăzut peste 30.000 de documente în timpul cercetării pentru această carte, incluzând scheme, whitepapers, documente confidenţiale şi altele şi am pus împreună acele informaţii, ceea ce a rezultat a fost o imagine îngrozitoare pentru viitor. Oficialii guvernmentali, comercianţii, prevad o lume în care noi toţi purtăm carnete de conducere RFID care pot fi citite prin portofelele noastre, prin genţile noastre, rucsacuri etc. Ei prevăd aparate de citire care ar putea recepta semnalele, poziţionate în uşi, sub gresie, în tavane şi în pereţi, ca să monitorizeze în secret tot ceea ce facem şi unde mergem. IBM a dezvoltat ceva care se numeşte dispozitiv personal de urmărire şi a făcut un patent ca sa facă exact acest lucru. Ei prevăd poziţionarea secretă a acestor dispozitive în mall-uri, stadioane, muzee, teatre, biblioteci, chiar lifturi şi toalete. Este clar că dacă această tehnologia merge înainte, capacitatea ei să urmărească oamenii va fi abuzată de către comercianţi, criminali, obsedaţi şi bineînţeles de către oficialii guvernamentali. Ultimul lucru este probabil cel mai înfricosator iar voi, cei din România, care după cum toată lumea ştie v-aţi luptat atât de curajos pentru libertatea voastră şi atât de recent aţi răsturnat un tiran în propria voastră ţară, vă rog să nu permiteţi crearea tiraniei prin RFID.

Chem pe toţi oficialii români, politicieni, să respingă tehnologia RFID, utilizarea ei în documentele de identitate, în carnetele de conducere şi chem poporul român să respingă orice politician care sprijina RFID. Aş vrea să multumesc colegilor noştri din România care au depus un efort aşa de mare ca să aducă acest subiect în atenţia opiniei publice, care au susţinut demonstraţii, care au contactat mass-media, care au redactat scrisori oficiale către Preşedintele României, către Biserica Ortodoxă şi către alte autorităţi române. Voi sunteţi o parte dintr-un val în creştere în favoarea libertăţii, care se opune aplicării tehnologiei RFID în intreaga lume şi vă salutăm. Hotărârea pe care Naţiunea voastră o va face astăzi, va avea efect nu numai asupra generaţiei actuale, dar şi asupra generaţiilor care vor veni. Nepoţii şi copiii voştri vor judeca generaţia aceasta pe baza a ceea ce veţi decide acum. Vă rog să faceţi ceea ce este corect şi să respingeţi tehnologia RFID.

Vă mulţumesc.

Părintele Patriciu Vlaicu : Meditaţie la Cuvintele Sfântului Antonie cel Mare 1

Părintele Patriciu Vlaicu, profesor de Drept Canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiul Cluj-Napoca.

Părintele Patriciu Vlaicu : Meditaţie la Cuvintele Sfântului Antonie cel Mare 2

Cetăţile Puterii partea 1

ORTODOXIA ÎN ROMÂNIA SUB DIFERITE PUTERI

Cetăţile Puterii partea 2

Cetăţile Puterii partea 3

ORTODOXIA ÎN ROMÂNIA SUB DIFERITE PUTERI

Patristica - Sfântul Grigorie Palama ( a doua Duminică a Postului Mare)

Predica ÎPS Nicolae Arhiepiscop, Arhiepiscopia Ortodoxă Romană din cele doua Americi, despre postul Paştelui 2009

IPS Nicolae Condrea Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din cele doua Americi, a facut o vizita de lucru biserici Sfintul Nicolae din New York, zona Queens, unde in zilele de duminica 1 februarie si luini 2 februarie a.c., a oficiat slujbele religioase, si a predicat despre inceputul Sfintului Pasti, urmind sate saptamini de post, pina la celebrarea Sfintului Pasti in acest an 2009.

Parintele Filotheu explica la B1Tv cu Radu Moraru si Victor Roncea care este rolul crestinului la inceputul sfarsitului lumii

Inainte de votul din Senatul Romaniei privind pasapoartele Biometrice parintele Filotheu de la Manastirea Petru Voda si jurnalistii Radu Moraru si Victor Roncea abordeaza la emisiunea Nasul de la B1Tv rolul crestinului la inceputul sfarsitului lumii si prezinta filmul "Natiunea Suspecta" al ziaristului britanic de la The Guardian si The Observer Henry Porter. Detalii: http://www.victor-roncea.blogspot.com/

MOAŞTELE SF.ALEXANDRU DIN SVIR (Saint Alexander of Svir) -1448-1533 merită de văzut!!!

Sf. Alexandru din Svir,numit si Proorocul Sfintei Treimi,este unul din marii cuviosi, cinstit si vestit in intreaga Rusie pentru viata sa si minunile pe care le-a savarsit si le savarseste pana in zilele noastre. Pe locul unde Insusi Dumnezeu i s-a aratat, pe malul lacului Roscinsk, in apropierea raului Svir, s-a ridicat mai tarziu Manastirea Sfanta Treime, care acum este cunoscuta ca Lavra Sfantului Alexandru Svirski. Cea mai mare minune sunt insa sfintele sale moaste, caci Dumnezeu a proslavit trupul lui si dupa trecerea din lumea aceasta, spre indreptarea si folosul nostru.Trupul Cuviosului este intreg si neschimbat nici macar la culoare; desi Sfantul a plecat din viata aceasta acum aproape 500 de ani, el pare ca doarme!Faţa s-a pastrat foarte bine, iar partile care putrezesc la omul obisnuit in primul rand tesuturile moi ale buzelor, nasului si urechilor sunt neatinse.La mana dreapta deschisa cu palma in sus se vad clar si firesc, ca la orice om viu, liniile palmei; s-au conservat mainile muncite greu, cu buricele degetelor batucite si unghii intregi! Piciorul intreg si nestafidit, de culoare galbui maronie.Moastele izvorasc mir din abundenta.Este singurul Sfant al Noului Testament caruia Sfanta Treime i S-a aratat in chipul celor trei Ingeri cu sceptru in mana, pe la anul 1506, poruncindu-i sa construiasca o biserica in numele Sau.A trecut la cele vesnice la 30 august 1533 la varsta de 85 ani.
+Tropar+
Placutule ales al lui Hristos si facatorule de minuni, Cuvioase Parinte Alexandre, pe tine, cel ce ca o stea luminoasa a lui Dumnezeu lumea ai luminat si vietuirea ta cu virtutea si cu multimea facerilor de minuni ai impodobit, cu dragoste in cantari duhovnicesti te laudam: iar tu, indrazneala catre Domnul avand, cu rugaciunile tale de toate nenorocirile ne slobozeste, ca sa-ti cantam: Bucura-te, Cuvioase Alexandre, facatorule de minuni al Svirului! Cu ale lui sfinte rugaciuni,Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu,miluieste-ne si ne mantuieste pe noi! Amin.

Sf. Munte Athos-Contribuţii româneşti & Despre Rai şi Iad

Parintele Dionisie Ignat(de la Schitul Colciu-Athos) - un mare duhovnic, unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti din Muntele Athos.Multi stareti, ieromonahi, pustnici si monahi din Sfantul Munte l-au avut ca duhovnic.

Parintele Dionisie Ignat - din sfaturile unei inimi iubitoare:

"Fratilor, paziti dragostea, ca dragostea este de la Dumnezeu.
Sa avem dragoste de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa facem alegere ca acela e viclean, ca celalalt este asa. Eu trebuie sa ii iubesc pe toti ca pe mine insumi, ca asa imi porunceste Biserica. Aceasta este Adevarul si Ortodoxia. Adica sa ii iubim pe toti - si pe turc, si pe arab, si cei de alte neamuri sau religii. Dar Dumnezeu nu porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa obiceiurile si patimile lor. Noi cunoastem Adevarul - Credinta Ortodoxa. Sa o tinem, sa o respectam, iar ceilalti cu ale lor. Faptul ca eu il iubesc pe aproapele meu, nu inseamna ca imi insusesc sau aprob credinta sau patimile lui."

MĂNĂSTIREA ''SFÂNTUL IOAN CEL NOU'' - SUCEAVA

+St. John the New Monastery - located in Suceava, Suceava Country
+++The holy, glorious and right-victorious Great-martyr JOHN THE NEW of SUCEAVA was a romanian saint of the 14th century. His feast days are celebrated on June 2 and June 24. St. John was born in Trebizond in Asia Minor in about 1300 to devout Orthodox parents.On a trading trip to Cetatea Albă, then part of Moldova but now Bilhorod-Dnistrovs'kyy in the Ukraine, he got to know a Venetian merchant named Reiz whilst they were sailing on the Black Sea. They discussed the faith many times and, seeing that John always defeated his arguments, the Venetian decided to take revenge. On arriving in Cetatea Albă, Reiz spread a rumor that John, despite being raised Christian, was interested in the Muslim faith. Cetatea Albă at that time had been conquered by Muslim Tartars, and when their ruler heard the rumor he called for John. He was taken before the ruler and asked if it was true that he wished to deny the Christian faith and become a Muslim. He responded that he would never give up his faith in the true God in order to worship created things or the inventions of men. This response offended the Tartar ruler, who ordered John to renounce his faith on pain of torture. He refused to do so, enduring many beatings, and was eventually martyred by being dragged behind a horse through the streets of the city before having his head struck off by a 'fanatical Jew'. The year was 1330 and John was only about 30 years old. John's incorrupt relics have been kept at the monastery bearing his name in that city until the present. St. John the New is one of the most venerated saints in Moldova(Romania), and many miracles are associated with his relics.

+++
Biserica actuala a manastirii Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, avand hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe purtatorul de biruinta, a fost inceputa in 1514 de catre fiul lui Stefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb (1505-1517) si terminata de fiul lui Bogdan, Stefanita (1517-1527) in anul 1522.In biserica se pastreaza moastele Sfantului Ioan cel Nou, martirizat in Cetatea Alba (la sud de Republica Moldova, adica in Ucraina de azi) pe la anul 1332, care au fost aduse la Suceava in 1402 (sau 1415 istoricii nu sunt siguri) de Alexandru cel Bun si asezate, la inceput in biserica Mirauti din apropiere (pe atunci inca nu era construita biserica Manastirii Sfantul Ioan), iar apoi au fost aduse in aceasta biserica de catre Voievodul Petru Schiopul in 1589. +Tropar+
Aparatorul si sprijinitorul crestinatatii, impotrivitorului si surpatorului paganatatii, mucenicului celui de curand aratat, ostasului lui Hristos celui adevarat, care ca un soare Bisericii rasaritului a stralucit si pe credinciosi de veselie i-a umplut, toti acum din suflet cantari de multumire si de lauda sa-i aducem, si cu dorire sa-i cantam: Bucura-te Sfinte Ioane, mare mucenice a lui Hristos!